Everybody Lies.

Toti spunem minciuni. Din necesitate, din obisnuinta, din amuzament, din nevoie. Indiferent de motiv o facem, si asta nu prea e bine. Din experienta proprie, va spun ca e nasol rau sa fi prins cu minciuna. Dar stiti care e lucrul cel mai amuzant? Ca dupa o minciuna, urmeaza alta si alta si alta si alta, si toate astea ca sa sustii prima minciuna, si asa se formeaza un lant, mincinos... care, distruge increderi, prietenii, multe. Si mai e o chestie foarte interesanta aici, pe care eu o recunosc si cine poate face asta e un adevarat maestru al minciunilor. Cine minte, trebuie sa aiba o memorie foooarte buna, pentru a tine minte ce a mintit, tocmai de aia, mie, imi e greu sa mint, si daca mint... sunt prinsa, pentru ca nu mai stiu ce am mintit.
Voi mintiti?
If someone tell lies,
he can make a situation turns out to be better
Example: It's not my fault. It is his fault.


If someone tell lies,
he can own you forever
Example: I love you forever, never stop loving you.


If someone tell lies,
he can own you and own another people
Example: Trust me, she is just my friend.


If someone tell lies,
he can be a nice person
Example: He is such a hypocrite. He did this to me!


If someone tell lies,
he can get more attention and care.
Example: I am sad, don't sympathy on me.


If someone tell lies,
he can get more friends
Example: I am a nice friend.

Hai la plimbare!

Haide sa iti arat Bucurestiul. Sa ne plimbam pe strazile vechi de pe Lipscani, sa privim magazinele cu istorie, cele cu rochii de mireasa, stii ca imi plac. Hai sa mergem in Unirii, stiu cateva stradute cu cladiri in demolare. Stii ca imi plac. Facem poze. Stii ca sunt obsedata. Mergem si la K.F.C. Stiu ca iti place, nu rezisti. Hai sa ne luam de mana si sa ne urcam in fiecare metrou, tramvai, troleibuz, masina, maxi-taxi, sa ne lasam dusi oriunde ne poarta drumul. Sa alergam prin Cismigiu, sa ne sarutam sub copacii din Herastrau, sa tragem cu ochii la Erosul din Romana si sa ne pierdem prin agitatia din Victoriei. Sa vizitam toate muzeele posibile, tot ce nu stiam. Sa hoinarim pierduti unul in ochii celuilalt strazi intunecate, ganguri parasite, alei murdare. Hai la film, la teatru, la opera, la concert, in cafenele, in baruri, in pub-uri, hai la Turabo, stii ca vreau, hai in cafeneaua aia de iti place tie la nebunie, unde se canta muzica rock care iti place tie atat de mult.
Hai sa ne plimbam, tu pe partea ta de Bucuresti, eu pe partea mea de Bucuresti. Dar totusi in Bucurestiul nostru.

.

Cand lumina difuza a becului de pe strada ne contura siluetele bine definite de hainele mele mulate si corpul meu lipit de al tau pe un zid, pe care, in mod anonim erau mazgalite cuvinte nedeslusite de mine, probabil ale unor "genii neintelese" care isi expun talentul prin tot Bucurestiul, pe toate zidurile, dar, si pe al nostru, si stateam, acolo, soldurile mele lipindu-se de ale tale, simtindu-ti bataile rapide ale inimi, care de fiecare data cand vibrau alaturi de carnea mea imi faceau pielea de gaina, datorita ritmului alert in care se desfasurau. Ingan cateva cuvinte de nemulumire, in semn de protest fata de colegii mei imaturi, si imi vad de treaba, admirandu-ti chipul, care, jumatate invalui de negrul noptilor de iarna, jumatate luminat de singurul felinar de langa curtea scolii. Murmur ceva legat de impresiile mele asupra lumii si, ne apropiem. Buzele tale, nu stiu, ar trebuie sa le descriu. Nu am cuvinte. Nu pot descrie momentele, dar stiu doar ca, sinceritatea lipseste cu desavarsire din momentele noastre magice, momentele in care agitatia mea incepe sa se reduca precum marea linistita din lunile de primavara-vara. Eu, cred, pentru ca asta e firea mea. Cred pentru ca, ma convingi.
Si acum, inima ta, bate in acelasi ritm alert, becul difuz nu si-a schimbat nici locul, nici modul de a limina, curtea scolii a ramas aceasi ca in acele zile, buzele tale, asemenea, nemultumirea si agitatia, zidul si desenele inca nedeslusite sunt tot acolo, mereu, in fiecare seara de iarna, poate si de vara, si de viitoare iarna, dar, nu mai suntem noi, lipindu-mi soldurile de ale tale pentru a-ti simtit pielea, acum... diferita. Sunt altii, poate tot noi, dar, difeiti.

Diferit

Toti privim lumea intr-un mod diferit, simtim pierderile, castigurile, bucuriile, iubirea, ura, dezamagirea in moduri total diferite. Unii cu mai mult optimism, altii cu tristete si regrete. Adevarul e ca... asta e adevarul.
Stiu ca poate eu albastrul, il vad albastru, dar poate tu il vezi portocaliu, dar ii spui tot albastru, doar perceptia e diferita. Asta ma enerveaza cel mai mult. Pentru ca de aici apar diferentele, opiniile, de cele mai multe ori cat mai impartite[cu cat sunt mai impartite cu atat mai rau pt ca nu se ajunge la o intelegere]. Si as vrea ca lumea sa vada imprejurul cum il vad si eu, sa traiasca la fel, si chiar am zis ca o sa incerc sa nu te mai pomenesc in postarile mele, dar, as vrea ca si tu sa vezi lucrurile cum le vad si eu. Poate asa ai intelege ca nu e un simplu moft, asa ar intelege toata lumea, ca nu imi e usor, dar nici greu nu imi e, si ca o sa ma descurc, si chiar daca nu gandesc ca "lumea", si nu vad totul cum vede "lumea", inteleg, si accept asta[cred].
Si chiar daca voi portocala o vedeti banana, stim cu totii ca, este o portocala. Intelegeti?

Acolo.

Si ma scurg. Precum apa se scurge, lin, pe un perete presarat cu coburi, si intepat de spini. Ma scurg la vederea ta, precum o inghetata in mijloc de cuptor, ma topesc precum un fulg de nea, oprit din drumul sau spre pamant, intr-o palma.
Ma pierd in privirea ta goala, inghetata, de atata inconstientism, de atata nepasare si ignoranta, cinism si prostie. Mana mea e ca o sageata, puternic impinsa de un arc, invizibil, spre corpul tau. Tanjesc dupa pielea ta, precum criminalul, dupa victima. Si nu ma mai satur de buzele tale. Ma pierd, in tine, ma pierd, prin tine. Spatele tau, imi marcheaza secunda, imi aminteste tot, imi raspunde in locul tau, imi spune ca nu se mai poate.
Ma scurg in ignoranta ta, ma pierd in lumea ta. Vreau sa ma scurg, din cauza sarutului tau, sa ma pierd in bratele tale. Daca ma pierd, tu sa ma gasesti, sa ma aduci inapoi in lumea reala, unde tu, nu prea esti.

Cealalta Parte

Toti ne traim viata incercand sa atingem implinirea suprema sentimentala. Poate am inceput sa privesc lucrurile prea serios, si multi ar spune ca inca nu trebuie sa imi fac griji pentru asta. Dar chiar nu ma pot abtine. Toata viata mea am incercat sa caut baiatul perfect. Stiu ca am gresit, stiu ca gresesc in incercarea mea de a face acest lucru, pentru ca, dupa multi, perfectiunea nu poate fi atinsa. Sau poate o pot face, deoarece cand o persoana este indragostita, nu mai priveste lucrurile cu luciditate, lumea este roz si roz e lumea toata-cum se spune. Asta din perspectiva mea. De aceea ma obsedeaza de la un timp gandul de a-mi intalni Cealalta Parte, Jumatatea, Sufletul Pereche sau cum vreti sa ii spuneti. Stiu ca, da, am 14 ani jumate, dar, haideti sa fim seriosi, sunt in plina criza adolescentina, am impresia ca toti au ceva cu modul meu de a gandi si ca veioza mea o ia razna. Ce poate fi mai nebunesc decat asta? Cu siguranta faptul ca imi vreau jumatatea acum, nu este deloc nebunesc. Si da. Am stat si m-am gandit, minute, zeci de minute, ore in sir, la cum pot recunoaste persoana care imi este destinata. Are un semn distinct, stie sa vorbeasca altfel? Bine astea sunt intrebari retorice, doarece nu astept sa imi raspunda nimeni la ele, si pe deasupra mai stiu si raspunsul :NU. Pur si simplu este altfel, este persoana diferita de toate celelalte;prin comportamentul fata de tine si prin modul in care isi manifesta dragostea, cum te priveste, cum iti vorbeste. Dar aici mi-a aparut o intrebare. Daca este persoana diferita, pai... toti suntem diferiti, toti ne manifestam dragostea diferit, toti privim in ochi diferit si etc etc. Deci vedeti? E cam trasa de par chestia.
Pe urma, poate cel mai tare ma obsedeaza acest subiect, ca de obicei, din cauza fricii. Recunosc, imi este frica. Frica de faptul ca poate nu o sa imi intalnesc Cealalta Parte. Asta ar insemna sa traiesc viata degeaba, pentru ca nu as reusi sa ating implinirea sentimentala suprema. Ciudat. Si daca o intalnesc, si nu imi dau seama ca este Jumatatea mea, si o las sa plece fara sa stiu, oare o sa imi dau seama vreodata? Si daca o cunosc, o savurez, stiu ca este Partea lipsa din mine, si ca de obicei, gafez si o pierd? Ce sa fac?
Eh si totusi o sa ma mai preocupe acest subiect mult, poate toata viata, o sa fiu preocupata de acest mic detaliu, si o sa fiu cu ochii in 4 dupa Persoana Aleasa, dar nu o sa o vad ca trece pe langa mine. Vedeti? E trist. Si confuz.
[Fotografie- Fotolitera.com]

Atunci...

Si imi pare rau pentru tot trecutul meu. Regret ca traiesc, acum. Imi pare rau ca nu am invatat sa ma opun tipetelor mamei. Imi pare rau ca nu stiu sa imi impun intotdeauna punctul de vedere, pentru ca sunt intimidata. Imi pare rau ca nu mai pot intoarce trecutul, cand eram un copil, un copil nebun dar totusi un copil, cand nu stiam ce e un calculator, cand desenam casute si copaci, cand suflam in papadii, imi e dor. Imi pare rau ca am lasat cel putin 7 ani sa treaca pe langa mine fara sa ii simt. Imi pare rau pentru toata lugrurile gresite care le-am facut, pentru toata lucrurile care nu le-am facut, si as fi vrut sa le fac. Imi pare rau pentru mine, am ajuns o silueta de 1.65 si 50kg, fara sentimente, fara respect, fara limite, fara gandire, fara reactii, fara analiza, fara... vlaga.
Si toate acestea se numesc regrete, care imi umplu viata in fiecare zi, ma urmaresc, si nu pot scapa de ele. Realizez, caci ma maturizez... si e greu, doare.
[Fotografie- Grozea Marius-Fotolitera.com]