luni, decembrie 28, 2009

Nu ma ajuta cu nimic faptul ca imi spui ca intelegi. Pentru ca nu intelegi. Si ma doare ca dracu sa stiu ca eu pun limitele mereu, la orice. Doare ca dracu... jur. Sa stiu ca pentru prima data am gasit pe cineva care chiar ma vrea langa el in orice moment al zilei si... simt asta, e cel mai frumos lucru si de aia doare ca dracu ca nu pot sa ma bucur de lucrurile astea, si de timpul care in mortii lui e doar timp, si trece. Toti ne pisam pe timp. Se scurge... trece. Si eu pierd momente importante din cauza unei persoane care vreau cu orice pret sa isi impuna autoritatea asupra mea dar de fapt nu face decat sa ma desparta de tine.
Si lacrimile astea dor ca dracu.

joi, decembrie 24, 2009

Craciun Fericit tuturor.
^_^

duminică, decembrie 20, 2009

Oamenii nu isi schimba obiceiurile, comportamentul doar pentru a nu-i mai face pe cei din jur sa sufere. Asta am simtit-o, si o simt pe pielea mea. Poate nu din rautate ci doar din simplul fapt ca ei cred ca procedeaza bine. Am ramas cu aceea parere de rau legata de... persoana care mi-a dat viata si daca eu credeam ca vreodata ceva o sa se schimbe in relatia noastra, faptele din ultimele zile mi-au demonstrat exact contrariul. Eu... nu mai incerc. Sunt satula.

joi, decembrie 17, 2009

Inca mai am mirosul tau pe umeri, pe piept, pe gat. Inca iti mai simt imbratisarea.
E dulce aroma, e calda atingerea.

marți, decembrie 15, 2009

Timpul e ca iarna care cade la geamul tau, peste blocurile gri. Prea agitat, prea crud. Nu ne lasa in pace. Iti simt pielea sub degete, iti conturez trasaturile si iti simt respiratia calda pe piept. Nu-mi mai mangaia usor spatele, degetele-ti reci ma fac sa ma apropii si mai tare de caldura corpului tau. As sta asa... lipita de tine o vesnicie; cu bratele in jurul mijlocului si buzele-ti atingandu-le usor pe ale mele.
Caldura in mijloc de decembrie.

sâmbătă, decembrie 12, 2009

Sa ne mangaie fulgi de nea pe pielea fierbinte.

joi, decembrie 10, 2009

O tema...

Sunt obligata sa fac o tema, despre iubire. Spun obligata pentru ca... nu am cum sa vorbesc despre asta, nu am despre ce sa vorbesc. Nu am descoperit iubirea. Am 15 ani. Mi-am luat palme de la viata destule pana la aceasta varsta, pana in momentul in care am realizat ca eu NU am iubit... am simtit doar acel sentiment de bucurie interioara si fericire in a imparti nervii, cunostintele, implinirea si saliva cu alta persoana. Au fost doar telefoane lungi... de ore, au fost lacrimi, au fost certuri, impacari, imaturitati. Sau poate iubirea chiar asta inseamna... dorinta de a imparti cu cineva, ceva, oricat de mic si neimportant ar fii.

Si iata-ma din nou in fata faptului. Adolescenta asta care iti joaca feste. Te face sa crezi ca iubesti, sau poate chiar iubesc. Vreau sa cred ca sunt indreptatita sa fiu indragostita. Pentru ca sunt... de fiecare data mai puternic, si mai puternic. In timpul fiecarei relatii ma gandesc ca nu pot sa iubesc pe cineva cu mai multa pasiune, sau mai tare; si de fiecare data e si mai puternic, si mai puternic. Acum... am aceasi convingere... nu pot sa fiu mai indragostita de atat. Si nu e ca alta data cand ma plictiseam. Nu e.

Totusi... nu am inceput sa vorbesc despre iubire, pentru ca asta trebuie sa fac. Deci... "CE ESTE IUBIREA?".

Iubirea este poate atunci cand simti ca nu mai ai alt motiv pentru care sa traiesti pe lumea asta, cand persoana pe care o iubesti devine un tot, devine universul. Devine motivul pentru care tu te trezesti dimineata, gandul cu care adormi in fiecare seara. Motivul fericirii tale, izvorul fiecarui zambet, fiecarei lacrimi. Este nevoia de a darui tot ce ai, tot ce nu ai, si de a nu cere nimic in schimb. Este pur si simplu dorinta de a te oferi, doar daca stii ca esti iubit inapoi.
Eu sunt sincera si spun ca nu stiu daca am iubit vreodata. Dar stiu ca zambeam, si inca mai zambesc prostesc de fiecare data cand il zaresc; ca inima o ia la galop de fiecare data cand ma ia in brate. Iubirea nu are o explicatie si nici macar o definite. Cum ai putea sa explici fericirea pe care o emani prin fiecare por atunci cand stii ca motivul zambetului sau esti tu, sau cum ar putea cineva sa explice toate lucrurile irantionale pe care cineva le face din dragoste? Eu nu pot sa explic. Dragostea e irationala.
Nici macar o definitie nu putem da. Toti iubim diferit. Unii mai cumpatat, unii mai irational, unii iubesc pe viitor, altii pe moment. Unii dau tot, altii iau tot si nu dau nimic inapoi. Iubire pasionala, sau iubire cumpatata. Mai dulce... sau mai piperat. Putina drama, putina miere, si cateva condimente.
Iubirea este si sacrificiu.
Iubirea este egoista. Cere tot. Te seaca pana la ultima picatura. E cea mai placuta tortura.
Nu stiu... nu vreau sa vorbesc despre asta. Nu vreau. Cu ce rost? Pe cine intereseaza? Pe nimeni. Iubim. Pe urma ce? Pa. Iubirea? E egoista. Cate lacrimi nu am varsat pentru ceva ce nici macar nu stiu daca exista? Cate? Nici nu le mai stiu numarul. Am iubit fara sa stiu ce ma asteapta. Am iubit defecte pentru ca nu ma interesau, nu conteaza... asta este. Nu conteaza defectele, sunt nule cand ai in stomac fluturasii aia. Nu conteaza cat de irational actionezi, nu conteaza cat de pierdut pe norisorii aia esti, nu conteaza ca iti tremura picioarele sau ca te pierzi in cuvinte. Nu conteaza.
Dar totusi... ajung mereu la aceasi intrebare. Stiu macar despre ce vorbesc? Stiu eu... copilul ala imatur despre ce vorbesc? Ce drept am eu sa vorbesc despre sentimentul acela sublim care imi inunda ochii si ma face sa imi musc buzele? Ce drept am eu sa vorbesc despre singurul sentiment nobil pe acest pamant? Singurul sentiment care merita orice, oricat de dureros ar fii? Ce drept am eu sa vorbesc despre tine, iubire?

miercuri, decembrie 09, 2009

O zi obisnuita. Un test la istorie, o teza la logica, o tema despre iubire la romana, rezerve de stilou, rasete si multa... dar foarte multa bucurie/implinire/iubire. O zi obisnuita, cu tine alaturi. Iubesc cand invat sa apreciez lucrurile mici din viata mea si sa traiesc fiecare clipa, indiferent de cat de plictisitoare, dezagreabila, umilitoare sau extrem de fericita este.

marți, decembrie 08, 2009

Tocmai cand credeam ca nu mai am despre cine sa scriu...

Andrei.... Am atatea lucruri pentru care trebuie sa iti multumesc. Cate lectii importante mi-ai dat, in cate lucruri m-ai ajutat. Ai fost acolo cand am cazut de atatea ori. Si nu m-ai ridicat. M-ai invatat cum sa ma ridic singura. M-ai invatat sa imi repar greselile. De la tine am invatat cat pot sa fiu de copilaroasa si cat de repede ma las purtata de val. Nu am invatat sa imi opresc impulsurile, dar am invatat cum sa ascult un sfat.
Nu te-am apreciat la timpul potrivit... si asta aproape a distrus castelul prieteniei pe care cu atata efort dar si cu multa, dar foarte multa usurinta l-am cladit impreuna.
Sterg siroaiele astea de pe obraz si iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine in ultimul an. Iti multumesc pentru faptul ca ai fost langa mine probabil in cele mai grele momente ale adolescentei mele, pana in prezent. Nu stiu ce va urma... si prin cate voi mai trece, nici nu imi pasa, daca o sa am o persoana care sa ma sprijine si sa imi dea un sfat atunci cand trebuie.
Si nu in ultimul rand... imi cer scuze. Ca nu am stiut sa apreciez ce am, ca sunt un copil si ca repet la nesfarsit greselile din trecut.

luni, decembrie 07, 2009

Draga mama,
Imi pare rau ca nu pot sa fiu o fiica mai buna. Imi pare rau ca esti asa. Imi pare rau ca nu ai incredere in mine, ca nu incerci sa ma cunosti. Imi pare rau pentru tine. O spun cu amar, si cu un nod in gat, imi pare rau pentru noi.
As vrea sa ma descoperi, si sa te descopar. Sa te ajut sa ma intelegi. Nu sunt fata care face probleme, nu sunt rebela, invat bine, te respect, niciodata nu comentez la deciziile tale si totusi... nu sunt eu. Nu am o personalitate a mea din cauza ca nu m-ai lasat sa o am. A trebuit sa fiu fata perfecta... care stie tot, nu sufla un cuvant, este placuta de toti. Si asta sunt... dar nu sunt fericita. Si e vina ta mama. E vina ta ca nu stii cum sunt. E vina ta ca vrei sa detii controlul asupra a orice si a tuturor. E vina ta pentru ca toata lumea trebuie sa faca cum vrei tu.
Si nu mama, nu sunt lipsita de respect, si nu te judec. M-ai invatat sa nu judec pe nimeni, nici macar pe cel mai rau dintre oameni. Suntem nimeni ca sa judecam. Nu te judec... ma descarc. Ma descarc pentru toate nodurile care le-am inghitit in sec, ma descarc de tot oful care l-am tinut in mine atata timp.
Nu vorbesc despre o criza de adolescenta, nu acum. Nu vorbesc despre iubirile prostesti la 13 ani in care m-ai fi putut ajuta, sprijini cu un sfat, nu vorbesc despre barfe... vorbesc despre tine, mama mea. Si ma doare... ca incerc de atata timp, si nu reusesc sa schimb nimic.
Si totusi... iti scriu aici, printre scrisorile de multumire si spun asta: iti multumesc ca m-ai invatat sa plang, mama.
Dar eu sper, si inghit in sec... iar si iar. Sper ca macar o data sa pot sa-ti citesc scrisoarea asta.

joi, decembrie 03, 2009

Si pentru ca pana acum am invatat la istorie[nu de alta, da' maine am teza] e timpul sa fac o pauza. EA mi-a dat o idee geniala care e cam asa: pana la sfarsitul anului voi scrie scrisori de multumire persoanelor carora tin sa le multumesc din tot sufletul pentru ceea ce fac in fiecare zi pentru mine, care ma ajuta sa cresc si care sunt aproape de inima mea[nu va speriati nu sunt prea multe]. O sa incep cu Bubu.


Draga mea prietena,
Prin aceaste randuri tin sa iti multumesc pentru toate momentele minunate petrecute impreuna. Pentru noptile tarzii, pentru toate plimbarile, pentru toate vacante petrecute impreuna, toate paharele baute cu tine, infinitele poze ridicole cu noi doua. Vreau sa iti multumesc pentru ca stii cum sa ma scoti dintr-o pasa proasta, ca imi suporti toate toanele, ca stii ce vorbe sa imi spui cand ma cert cu mama, esti langa mine cand nu realizez cat sunt de imatura. Iti multumesc ca imi dai palme sa ma trezesc la realitate cand cred ca doar eu am dreptate, ca ma feresti de lucruri rele.
Vezi tu... noi ne-am nascut sa fim prietene. Si suntem de atatia ani. Ne stim toate dedesubturile. Nu ne pasa cum aratam la 5 dimineata cand abia ne culcam, sau la 1 dupa-amiaza cand ne trezim. Nu ne pasa daca avem spanac intre dinti sau daca spunem o prostie la fiecare 5 minute.
Iti multumesc, pentru ca din greselile tale am invatat si eu.
Nu stiu daca aberez chiar acum, pentru ca in ultimul timp o fac cam des, dar stiu ca iti multumesc pentru foarte multe lucruri, mai mult sau mai putin importante si niciodata nu o sa incetez sa tin la tine ca la o sora mai mica.

miercuri, decembrie 02, 2009

E atat de liniste in orasul ala, in cartierul ala, pe strada aia, in blocul ala, in camera acelui apartament. Doar ea... si tu. E doar o iubire adolescentina. Atat de incalcita precum parul cu fixativ. Si miroase a scortisoara. O iei in brate de parca ati hotarat sa deveniti unul, si inimile voastre se ating. Dar e atat de bine... si nu e frica, nu e rusine, nu mai e nimic in afara de sentimentul acela de liniste. Nu e vulgaritate sau minciuna. E doar respiratia ta pe trupul ei, mirosul tau pe gatul ei, mainile impreunate si buzele care sfideaza orice lege a sincronizarii. Ar arata penibil privit din alt unghii, dar esti tu, mangaindu-i ei pielea si sarutandu-i fruntea, si nu conteaza alta perspectiva. Se face intuneric si isi odihneste capul pe pieptul tau, ascultandu-ti bataile inimii. Are atatea in minte dar marca nici nu poate sa ingane ceva... e doar linistea.