Draga mama,
Imi pare rau ca nu pot sa fiu o fiica mai buna. Imi pare rau ca esti asa. Imi pare rau ca nu ai incredere in mine, ca nu incerci sa ma cunosti. Imi pare rau pentru tine. O spun cu amar, si cu un nod in gat, imi pare rau pentru noi.
As vrea sa ma descoperi, si sa te descopar. Sa te ajut sa ma intelegi. Nu sunt fata care face probleme, nu sunt rebela, invat bine, te respect, niciodata nu comentez la deciziile tale si totusi... nu sunt eu. Nu am o personalitate a mea din cauza ca nu m-ai lasat sa o am. A trebuit sa fiu fata perfecta... care stie tot, nu sufla un cuvant, este placuta de toti. Si asta sunt... dar nu sunt fericita. Si e vina ta mama. E vina ta ca nu stii cum sunt. E vina ta ca vrei sa detii controlul asupra a orice si a tuturor. E vina ta pentru ca toata lumea trebuie sa faca cum vrei tu.
Si nu mama, nu sunt lipsita de respect, si nu te judec. M-ai invatat sa nu judec pe nimeni, nici macar pe cel mai rau dintre oameni. Suntem nimeni ca sa judecam. Nu te judec... ma descarc. Ma descarc pentru toate nodurile care le-am inghitit in sec, ma descarc de tot oful care l-am tinut in mine atata timp.
Nu vorbesc despre o criza de adolescenta, nu acum. Nu vorbesc despre iubirile prostesti la 13 ani in care m-ai fi putut ajuta, sprijini cu un sfat, nu vorbesc despre barfe... vorbesc despre tine, mama mea. Si ma doare... ca incerc de atata timp, si nu reusesc sa schimb nimic.
Si totusi... iti scriu aici, printre scrisorile de multumire si spun asta: iti multumesc ca m-ai invatat sa plang, mama.
Dar eu sper, si inghit in sec... iar si iar. Sper ca macar o data sa pot sa-ti citesc scrisoarea asta.