Sunt doar simple consecinţe ale faptelor care le săvârşim. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru orice cuvânt şi pentru orice gest care îl spunem şi îl facem. Trebuie să învăţăm să ne cerem iertare când gresim.
Şi eu mi-aş cere iertare. Aş spune în genunchi că îmi pare rău. Ar fi doar o consecinţă a unei greşeli, o pedeapsă în urma faptului că ţi-am perturbat existenţa, că am greşit faţă de tine. Aş vărsa lacrimi de cristal precum ale zanelor din basme, m-aş legăna ca şi codrul lui Eminescu, aş aduce Soarele pe Pământ şi ţi l-aş pune în palmă, sau dacă nu aş incerca să îl unesc cu Luna pentru a putea fi şi ei împreună, măcar pentru un moment. Aş străbate Pacificul doar cu o scândură şi o vâslă dacă m-ai aştepta tu la ţărm, pentru a-mi da iertarea ta. Poate că aş lua Orgoliul şi l-aş pune faţă în faţă cu Dragostea sau cu Recunoştinţa. Aş străbate deşertul sau poate aş sta şi în cel mai izolat loc şi m-aş lăsa pradă vulturilor.
Toate sacrificiile posibile şi mai ales imposibile, aş încercă să le săvârşesc, dacă aş ştii că măcar unul a contat pentru tine, şi că ţi-a păsat măcar de o suferinţă a mea. Orice mi-ai cere: să unesc focul cu apa, să scriu în stele… nimic nu mi-ar putea sta în cale dacă tu ai fi la capăt de drum şi mi-ai da iertarea ta.
Dar e prostesc ce spun eu… tu nu vei ierta, pentru că nu ai ce să ierţi. Nu am greşit cu nimic… sau poate am greşit, dar nici pe departe să fac toate sacrificiile acestea. şi dacă eu mă torturez precum un suflet în cele mai groaznice chinuri ale Infernului, tu… nici nu îţi baţi capul, deci nu am de ce să cer iertarea ta.
Nu am nevoie de ea…