miercuri, aprilie 15, 2009

*************************************

Nu stiu... de ce trebuie sa fiu chiar asa. Sa gandesc asa. Niciodata nu mi-a placut persoana mea si cu atat mai putin imi place acum. Cand am inceput sa gandesc asa. Parca am devenit obsesiv-compulsiva. Vreau ca totul in jurul meu sa fie in absoluta armonie; asa cum vreau eu - perfect. Poate asta e cea mai mare problema a existentei mele. Mereu dar mereu... vreu ca totul sa fie perfect. Pana si oameni care ma inconjoara, actiunile lor, evenimentele care se desfasoara in jurul meu dar totusi nu gravitationeaza in jurul meu. Am renuntat de mult la ideea ca eu candva voi fi perfecta, eu sau oricare alta persoana de pe Pamant. Dar totusi nu pot tine in frau dorinta care imi ordona sa fac tot ce pot ca totul sa fie perfect. Ca X sa nu se certe cu Y pentru ca i-a furat guma sau i-a rupt rigla, ca bancile sa fie asezate in ordine si sa fie curatenie in clasa ca sa nu mai tipe diriga, sa incerc sa evit contactul cu D ca sa nu ii tulbur existenta, dar nici sa mi-o ingreunez pe a mea [sincer nu cred ca pt mn e asa greu cum e pt el sa ma suport..totusi eu il urasc dar si tin la el si simt nevoia sa il protejez si sa ii fac oricand pe plac, pe cand el nu vrea decat sa stau cat mai departe de el]. Dar totusi mereu incerc sa nu il tulbur si sa stau cat mai departe de el. Si asa... parca totul pare perfect. Poate si de aia de fiecare data cand ma injoseste intr-un mod saul altul, verbal sau psihic... nu pot riposta. Asta nu ar duce decat la un dezechilibru in viata mea si asa prea cutremurata, prea extrem de zdruncinata si dezordonata. De aceea intotdeauna incerc sa fac in asa fel incat toate actiunile din jurul meu sa se intample intr-un mot cat mai armonios, placut si propice pentru toata lumea. Stiu stiu... nu pot schimba lumea cu asta dar macar incerc.
Poate ca tulburarea mea obsesiv-compulsiva nu se refera neaparat la echilibrul si perfectiunea lucrurilor din jurul meu, ci poate se refer la teama de a-mi pierde controlul[asta e unul din semne], la faptul ca imi doresc ca toti sa se inteleaga bine, sa nu fie certuri sau... nu stiu alte dezechilibre.
Sau poate eu am innebunit... chiar pe bune de tot. Nu am zis nici pe departe ca sufar de tulburare, doar ca la mine este o paralela intre simptomele adevarate si lucrurile de care sunt obsedata, si care intr-un mod intamplator se manifesta la fel.
Ceea ce e foarte frustrant pentru mine ca persoana a carui viata se afla in continua schimbare, in continuu zbucium, dezechilibru, neintelegere, neconvingere si fulgere.

Un comentariu:

AnEmOnE spunea...

stii ce cred eu .. ca perfectiunea e numai un cliseu dupa care omenirea se ghideaza.
pentru ca niciodata lucrurile , oamenii , sau orice altceva , nu o sa fie asa cum trebuie , perfecte ..
pentru ca omul este imperfect. si o data cu el , totul este imperfect oricat de perfect ar parea.