Picaturi sarate care se preling pe obrazul de un rosu aprins, arzand. Se scurg, lin, in directia gatului. Nu le pot opri, sunt ca un vulcan, care sta sa erupa, distrugand in calea lui tot.
Cum e posibil ca o simpla carte, cuvinte tiparite pe coli galbene, cuvinte, pentru altii nesemnificative, cum pot toate astea sa ma tulbure asa tare? Cum e posibil o singura poveste sa imi rascoleasca atatea amintiri, sa deschid atatea rani. Cum e posibil ca un... obiect, niste file sa ma faca sa plang, sa ma afecteze atata.
E ca si acele carti despre care vorbeste Mircea Cartarescu, pe care daca le-ai citit odata ti le amintesti toata viata, si vrei sa le citesti mereu, si mereu, si mereu.
Imi place sa ma doara. E dureros, ca un amurg, petrecut in singuratate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu