.

Cand lumina difuza a becului de pe strada ne contura siluetele bine definite de hainele mele mulate si corpul meu lipit de al tau pe un zid, pe care, in mod anonim erau mazgalite cuvinte nedeslusite de mine, probabil ale unor "genii neintelese" care isi expun talentul prin tot Bucurestiul, pe toate zidurile, dar, si pe al nostru, si stateam, acolo, soldurile mele lipindu-se de ale tale, simtindu-ti bataile rapide ale inimi, care de fiecare data cand vibrau alaturi de carnea mea imi faceau pielea de gaina, datorita ritmului alert in care se desfasurau. Ingan cateva cuvinte de nemulumire, in semn de protest fata de colegii mei imaturi, si imi vad de treaba, admirandu-ti chipul, care, jumatate invalui de negrul noptilor de iarna, jumatate luminat de singurul felinar de langa curtea scolii. Murmur ceva legat de impresiile mele asupra lumii si, ne apropiem. Buzele tale, nu stiu, ar trebuie sa le descriu. Nu am cuvinte. Nu pot descrie momentele, dar stiu doar ca, sinceritatea lipseste cu desavarsire din momentele noastre magice, momentele in care agitatia mea incepe sa se reduca precum marea linistita din lunile de primavara-vara. Eu, cred, pentru ca asta e firea mea. Cred pentru ca, ma convingi.
Si acum, inima ta, bate in acelasi ritm alert, becul difuz nu si-a schimbat nici locul, nici modul de a limina, curtea scolii a ramas aceasi ca in acele zile, buzele tale, asemenea, nemultumirea si agitatia, zidul si desenele inca nedeslusite sunt tot acolo, mereu, in fiecare seara de iarna, poate si de vara, si de viitoare iarna, dar, nu mai suntem noi, lipindu-mi soldurile de ale tale pentru a-ti simtit pielea, acum... diferita. Sunt altii, poate tot noi, dar, difeiti.