ca tot vorbesc despre aceeasi chestie doar cu alte cuvinte m-am decis sa schimbam putin atmosfera. pentru prima si ultima data. fiecare poate sa ma intrebe/sa imi propuna un subiect pe care sa il dezbat[em]. Nu ma astept la mai mult de 3 idei dar ma rog sunt bune si alea. daca ai o intrebare - pune-o, daca vrei sa vezi cum privesc eu un anumit subiect - propune.
e cam aiurea dar sa vad ce iese. e timp pana ... hmm. joi. asa ca nu va inghesuiti -_-.

Nu sunt prea buna la evaluari, la situatii de genul "s-a mai terminat si..." / "hai sa vad ce am realizat in...". Imi e cam greu in primul rand pentru ca stiu ca o anumita perioada de timp poate sa fie foarte "productiva" sa spunem, iar alta deloc interesanta.
Particica de viata la care o sa fac referire e primul meu semestru la liceu, ca boboaca.
Imi amintesc peeeerfect prima zi de scoala. Panica, panica, panica si iar panica. Cu timpul [dar ce spun eu timpul ca... deja din a 3-a zi ma simteam ca la mine acasa] m-am adaptat, toti ne-am adaptat. Ne-a ajutat faptul ca suntem sociabili, foarte vorbareti si nebuni. Nebuni de-a binelea. Nu mai aveam rabdare pana la prima noastra excurise, dar ce zic eu excursie - noi am legat prietenii puternice inca din prima saptamana.
As vb despre clasa asta o vesnicie. Despre glumele pe care as vrea sa mi le amintesc mereu, despre perlele pe care le am scrise la sfarsitul caietelor si pe care doar daca esti de fata le poti intelege. Despre clasa asta la care nu as renunta in momentul acesta, pentru nimic in lume.

Cand imi amintesc cat am plans pentru ca am intrat la Iorga, imi vine sa imi dau pumni. Nu stiu de ce am fost atat de dezamagita sau de ce imi era frica. Poate eram doar revoltata ca lucrurile nu s-au intamplat asa cum am dorit eu, pana la capat. Ma rog... oricum nu mai conteaza pentru ca sunt sigura ca drumul pe care ma aflu acum e cel mai potrivit pentru mine.
Si e bine la Iorga. Cu exceptia Lui. Dar nu conteaza..pentru ca stiu ca pana si El are un suflet acolo...ascuns bine bine bine[poate chiar...prea bine]. Si chiar nu ma intereseaza, nu ma sperie, nu ma intimideaza. Cum spuneam... imi amintesc perfect prima zi de scoala si tocmai din acest motiv nu ma mai intereseaza. Nu ma asteptam sa imi schimb atitudinea fata de El sau el fata de mine. Chiar cred ca ... de fapt nu cred nimic. E ciudat. Si nu sunt singura care crede ca doar cu un anumit grup de persoane se simte bine... in sensul ca are clientii lui, pe care ii sacaie ora de ora [si aia sunt cam 4 la numar] si doar 2 persoane care ii pun cu adevarat un zambet pe buze. Unul din ala adevarat. De... om. Serios.

Ma rog... cum spuneam [de fapt cum nu spuneam] sunt fericita ca ma aflu acum aici. Aici ma refer la momentul de fata, la situatie, la viata mea. Cred ca e pentru prima data in viata cand imi merge bine pe toate planurile. Exceptand perioada copilariei cand nu aveam nicio preocupare in afara de ceea de a ma spala pe maini cand veneam de afara. Nu ca acum as avea parte de vre-o tragedie in viata mea... dar stiti cum e... propria-ti problema e cea mai grava din lume. Cum spuneam [spun de prea multe ori asta?]... e bine. E loc si de mai bine dar... e bine.

Aceste lucruri prostesti si total neimportante fiind spuse, am incheiat primul semestru de boboaca. Vor urma altele iar apoi altele si altele.

m-am gandit mereu cum sa il descriu. nu prea am reusit, si sincer... nici nu am vrut. pentru mine a fost un mister inca din prima zi in care l-am vazut, iar acum, dupa atata timp inca este cel mai frumos mister care m-a inconjurat vreodata.

in acelasi timp sa fiu singura care il descopera, e frumos. sa stiu ca nimeni vreodata nu a mai patruns atat de adanc in sufletul lui.

Nu am stiut ca inimile zambesc. Ale noastre sigur zambesc.

Nu credeam ca o sa ajung vreodata la acest subiect pe blog, sau la aceasta etapa in viata mea. Dar pur si simplu trebuie sa o fac... pentru ca asta simt, si nu am mai simtit-o niciodata pana acum. E doar ciudat ca m-am atasat de o persoana despre a carei viata nu stiu nimic. Dar nimic. In schimb aceea persoana stie multe despre mine, si intelege. Poate si de aceea, pentru ca ma cunoaste. Poate o parte din mine, ceea care sunt cu adevarat.
Iar acum... singura persoana matura careia m-am putut destainui, sau mai bine zis care a vrut sa ma descopere... a disparut. Si locul i-a fost luat de o impostoare. Si nu accept acest lucru nici macar pentru 1 saptamana. Pentru ca da... m-am atasat de un cadru didactic. Ce urat... cadru didactic... este mai mult decat un cadru didactic, este singura care ne intelege cu adevarat... cel putin pe mine.
Iar acum nu imi doresc decat sa fiu copilul acela rasfatat pe care incerc sa il alung din mine si sa dau din maini si din picioare, tipand ca imi vreau inapoi profesoara.

priveste zambind.
sau zambeste privind.
sincer... nu mai stie. deja s-a obisnuit sa se pierda in marea maro-verzuie a ochilor tai. e cea mai minunata ratacire a unui suflet care probabil nu stie nimic despre lumea asta. si totusi alearga de colo colo in tine. in ochii tai, in zambet, pe buze iar apoi coboara in jos, cautand adapost la pieptul cald.
s-a pierdut de mult acolo. inca din prima zi.
dar nu e ca o ratacire. voi nu stiti, ea vrea sa fie acolo si sa se inece in parfumul lui, in firea lui, in el insusi. plamanii sa o usture de dorinta cu care de mult timp il adora.
ea vrea sa se piarda in tine, si in tot ce insemni tu.

Nu pot decat sa respir acum. Sa multumesc. Pentru ca in sfarsit simt ca nu lupt degeaba. Si e unul din cele mai minunate sentimente. Satisfactia de a stii ca ce faci tu conteaza pentru cineva.

Cu atata patos, cu dorinta de a ma face una cu tine, cu iubire si regrete. "Din suflet". Simteam ca imi sangereaza buzele. Macar de rosul ar fi putut spala tot raul. A fost al meu, al tau, al nostru. Am fost doar noi acolo in agitatia si in lupta aia de orgolii.

Asa a fost regasirea noastra.

Asta e nivelul meu. Sa stau aici pe parchetul asta rece si murdar. In balta asta de rusine, prostie. Singura si plangandu-mi de mila. Pentru cat pot sa fiu de proasta. Si tremura tot... toata. Jur ca ma agat... ma agat de lumina din colt, ma agat de usa... dar chiar nu pot acum sa mai stau sus. E prea mult. E prea mult pentru mine. Pentru ca stii...stiu... eu am gresit. E deja prea mult sange care curge din mana asta. Dar e bine... imi incalzeste carnea, pulpele. E deja prea mult si nu pot sa ma mai tin...















imi pare rau.

Pun capul pe perna. As vrea sa ma scufund in ea, sa devin una cu ea, una cu particulele. Pentru ca acolo a ramas o parte din tine. Si ma scufund... usor... cu gandul, in doza de parfum.

M-am uitat in calendar. Am numarat zile, saptamani, luni, un an. Tot ce am realizat a fost ca am terminat 8 clase si am intrat la liceu. Am cunoscut prieteni minunati si te-am cunoscut pe tine. Am mai bifat un Paste, o aniversare si un Craciun. Mi-am amintit de cate lucruri am invatat in vara... si cam atat.
Am retrait si certuri zilnice, nervi, lacrimi. Toate discutiile alea interminabile despre cum... in fine.
Nu prea a fost un an bun... in afara de liceu si de tine plus lucrurile pe care le-am trait[bune sau rele] si care m-au maturizat cat de cat nu pot sa fiu mandra de multe, dar asta e. Eu tot sper si mi-am stabilit anumite prioritati.

Vreau sa ma descopar. Vreau sa invat sa ma accept asa cum sunt si sa ma iubesc. Sa invat cum sa nu mai imi fie frica de riscuri. Imi mai doresc din tot sufletul sa nu te mai ranesc si sa invat sa-ti fiu pe plac. Si multe altele. Pur si simplu vreau ca la sfarsitul fiecarei zile sa pot spune ca nu am trait degeaba.

Si cam atat...