stau si ma gandesc uneori ce s-ar fi intamplat daca lucrurile ar fi stat cu totul altfel. daca de la inceput nu as fi acceptat ce am acceptat. nu as mai fi crezut ca pe tine trebuia sa te aleg de la inceput - si ca tot anul de dinainte fusese doar o trece nesemnificativa prin viata. nu as fi ajuns sa discut cu tine despre absolut orice. nu ai mai fi ajuns sa-mi spui ca te-ai arunca de pe o stanca pentru mine, ca ma iubesti mai mult decat imi pot imagina - si apoi pur si simplu sa pleci... doar pentru ca "sunt mult prea mare si prea importanta ca sa ma ranesti". ai facut-o si stii ce? nici macar nu a contat. nu a contat pentru ca mi-ai spus aceasi placa proasta si uzata pe care ai spus-o si celor de dinaintea mea.
si ma gandesc ca daca nu ati fi fost voi doi nu il mai cautam pe el. da... nu te mai cautam pe tine. pe tine, care te-am crezut Printul meu pe un cal alb. Cavalerul care avea sa ma salveze de toate dezamagirile din trecut si sa-mi arate ca exista si ceva diferit in lumea asta. mi-am pus sperantele in faptul ca tu aveai sa fi diferit. si nu ai fost. ai ajuns sa imi arati ca esti exact ca el, si ca el. ca ei pe care i-am iubit la nebunie.
si pe tine te-am iubit, tot la nebunie. Pentru ca eu nu pot sa iubesc fara sa iubesc nebuneste. Nu pot sa iubesc fara sa ma abandonez.